Calităţile unui bun psiholog

Diana Ioaneş - psihoterapeut formator în consiliere şi psihoterapie psihanalitică
pentru copii, adolescenţi şi adulţi

                       - psiholog principal şi supervizor în psihologie educaţională, consiliere 

şcolară şi vocaţională

          

            CALITĂŢILE UNUI BUN PSIHOLOG

Toată lumea vrea să găsească un psiholog bun atunci când decide să apeleze la serviciile unui psiholog, mai ales în domeniul consilierii psihologice sau al psihoterapiei. Pentru  asta recurge la prieteni, cunoscuţi sau caută pur şi simplu pe internet.

Se poate întâmpla ca un psiholog, recomandat ca fiind foarte bun, de către un prieten, nouă să nu ne placă, să nu simţim că rezonăm cu el, cu alte cuvinte spus, să nu ne simţim confortabil în prezenţa lui.

De aici o primă concluzie: nu persoana psihologului este neapărat importantă, într-o psihoterapie -  deşi vom vedea că un bun psiholog trebuie să dispună de anumite calităţi - cât RELAŢIA care se creează între cei doi, ea fiind “motorul“ psihoterapiei. O bună relaţie se caracterizează prin: încrederea pe care o inspiră psihologul clientului, senzaţia că ai gasit persoana căreia i te poţi deschide şi care te va putea ajuta.

Care sunt calităţile unui bun psiholog?

Cum spuneam, un psiholog bun cu specializarea psihoterapie trebuie să  dispună de un număr de calităţi care nu sunt deloc puţine. Cea mai importantă calitate este EMPATIA, capacitatea de a te transpune în locul celuilalt, de a-i simţi emoţiile, stările sufleteşti, altfel spus “de a fi pe aceeaşi lungime de undă cu el”.

O altă calitate a psihologului este intuiţia, de a simţi dincolo de cuvinte ce se întâmplă în şedinţa psihoterapeutică, pentru că psihologul aude atât ceea ce se spune, cât mai ales ceea ce nu se spune, dar se transmite prin comportamentul non-verbal (mimica, pantomimica, privire, intonaţie, tonul vocii etc). Psihologul te ajută să ştii ceea ce nu ştii că ştii, sau, cu alte cuvinte, te ajută să conştientizezi “negânditul ştiut”.

O bună capacitatea de a asculta, de a comunica, de a socializa este absolut necesară unui psiholog. Psihologul bun ştie să asculte şi vorbeşte în cabinet mai puţin decât clientul lui. Capacitatea de a socializa este necesară, întrucât în meseria noastră întâlnim câteva zeci de mii de clienţi, care sunt total diferiţi, iar noi trebuie să avem dezinvoltura de a intra cu uşurinţa în contact cu ei.

Totodată psihologul trebuie să aibă răbdare ca pacientul să se dezvăluie şi să progreseze  în ritmul lui; să nu judece, să nu critice, să nu emită judecăţi de valoare asupra celor spuse de client.

Onestitatea, moralitatea, corectitudinea sunt şi ele esenţiale pentru a fi un bun psihoterapeut; tehnicile seductive, manipulative, falsitatea nu prea îşi găsesc locul într-un cabinet psihologic. Este onest să-i spunem clientului nostru, atunci când simţim că nu putem lucra cu el sau când problema lui ne depăşeste, că îi recomandăm pe altcineva care l-ar putea ajuta mai mult (de exemplu nu orice psiholog poate lucra cu copii autişti sau cu toxicomani).

Apoi  psihologul trebuie să fie o persoană cu inteligenţă peste medie. Totodată este de dorit să fie o persoană cu o cultură bogată, pentru a putea înţelege discursul pacientului - care poate fi unul mai simplu sau unul foarte sofisticat. Mai este necesară o oarecare experienţă de viaţă; este foarte greu să fii un bun psiholog la 22 de ani, cand tocmai ai ieşit din adolescenţă. Practica psihoterapeutică de ani de zile îşi spune şi ea cuvântul, în sensul că dincolo de experienţa acumulată, suntem din ce in ce mai siguri pe ceea ce facem şi acest lucru îl va simţi şi clientul. 

Şi nu în ultimul rând, autenticitatea, spontaneitatea şi simţul umorului sunt şi ele calităţi necesare în meseria noastră.

În plus, psihologii care doresc să se specializeze în consiliere psihologică sau psihoterapie trebuie  să urmeze un număr de ani de formare după facultate; întâi  trebuie să fi trecut printr-o psihoterapie (ca pacient) în care să  se cunoască pe sine, apoi printr-o formare teoretică în psihoterapia respectivă şi în cele din urmă trebuie să parcurgă o lungă perioadă în care să fie supervizat de un alt psiholog cu mult mai multă experienţă decât el. De ce este necesar ca psihoterapeutul să fi urmat şi el o psihoterapie? Pentru că nu te poţi ocupa de alţii atâta timp cât tu nu eşti bine cu tine însuţi, cât timp nu ai ajuns  să conştientizezi  “petele oarbe” ale propriei personalităţi  sau părţile necunoscute ale fiinţei  tale. 

De aici începe cunoaşterea celuilalt.

Pentru a programa o ședință de consiliere psihologică sau de psihoterapie trimite un email: dianaioanes_bf@yahoo.com,  tel. 0724 993 964

                                                           site cabinet:    www.cabinet-psihologie-bucuresti.ro

Pagină pentru părinţi – şi nu numai –
Ateliere de dezvoltare personală pentru adolescenţi

                                       Motto:” Nimeni nu poate schimba pe nimeni, dar fiecare

                                                                                    se poate schimba pe sine!”

                         DIANA IOANEȘ - psiholog formator în consiliere și psihoterapie     psihanalitică pentru copii, adolescenți si adulți

                                 - psiholog principal şi supervizor în psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională

                                       

Ca psiholog şcolar coordonez ateliere de dezvoltare personală pentru adolescenţi, de mai bine de 10 ani şi anume din anul 2000. În fiecare an la Colegiul Naţional Bilingv “George Coşbuc” unde activez ca psiholog, lucrez cu 4-5 grupuri de adolescenţi, implicaţi în procesul autocunoaşterii şi autodezvoltării. Înscrierea în aceste grupuri se bazează pe dorinţa adolescenţilor de a se descoperi pe ei înşişi, altfel spus, cei ce se înscriu în aceste grupuri doresc să fie acolo - nu sunt înscrişi nici de părinţi, nici de diriginte.

Care este scopul acestor ateliere ?

Scopul acestor întâlniri nu constă în a-i da adolescentului indicaţii, sfaturi, soluţii, ci  presupune ghidarea adolescentului în procesul de autocunoaştere (al căutării de sine, a descoperirii propriei identităţi) precum şi a-l învăţa cum să-şi ofere autosprijin.

Adolescenţii pot ajunge să înţeleagă că se pot schimba şi pot fi ajutaţi să devină conştienţi atât de ceea ce sunt, cât şi de potenţialul lor, adică de ceea ce pot deveni. Rolul psihologului este acela de a-i elibera adolescentului resursele sale interioare astfel încât el să descopere că suportul de bază în dezvoltarea sa este chiar el însuşi.

În cadrul acestor întâlniri adolescenţii işi pot contura şi clarifica sistemul de valori, deoarece se ştie că adolescentul pune sub semnul întrebării ideile şi valorile cu care vine în contact (mai ales ale părinţilor), supunându-le unei critici necruţătoare.

Un alt obiectiv al acestor ateliere este acela de a dezvolta inteligenţa emoţională a adolescentului, ceea ce presupune sprijinirea lui în scopul identificării emoţiilor trăite şi al exteriorizării acestora într-o manieră potrivită situaţiei, fără teama de a-şi exprima slăbiciunile.

Nu în ultimul rând, aceste ateliere contribuie la dezvoltarea creativităţii, spontaneităţii, creşterea autoafirmării şi cooperării în întâlnirea cu celălalt, dobândirea unei capacităţi de comunicare autentică, creşterea gradului de empatie.

Cum se desfăşoară aceste ateliere ?

Exteriorizarea prin anumite exerciţii de tip “joc” - în spatele cărora sunt situaţii reale de viaţă - favorizează deschiderea adolescentului spre fanteziile interioare, precum şi producerea unor descărcări emoţionale.

Prin intermediul grupurilor de dezvoltare personală se utilizează resursele interne ale adolescentului, permiţându-i acestuia exteriorizarea senzaţiilor, sentimentelor, trăirilor proprii; totodată se utilizează nivelul inconştient ca sursă de ajutor şi de rezolvare a conflictelor.

Jocul este considerat ca o modalitate de autoterapie, întrucât situaţia de joc se experimentează în siguranţă, într-un cadru permisiv şi într-o atmosferă securizantă. Adolescentul experimentează diferite situaţii de joc, ceea ce îl ajută la conştientizarea unor părţi din el, jocul fiind o modalitate de a pune aceste părţi ale sale în echilibru, prin integrarea aspectelor disociate ale personalităţii.

 Sunt exerciţii de provocare la creştere şi autodezvoltare, la autodescoperire şi autoexplorare.

Exprimarea simbolică prin artă (desen, pictură, modelaj) permite “problemei” să devină vizibilă, astfel încât psihologul să identifice posibilităţile de intervenţie prin terapie.

Organizarea atelierelor:

Grupurile de dezvoltare personală sunt constituite din 10–15 adolescenţi din aceeaşi grupă de vârstă şi din aceeaşi clasă. Şedinţele durează o oră şi jumătate. Întâlnirile sunt săptămânale, iar stagiul durează 10 şedinţe.

Structura atelierelor:

·         Exerciţii de intercunoaştere:

-          prezentarea fiecărui adolescent într-un mod original;

-          “linia vieţii”

·         Exerciţii de:

-          imagerie mentală;

-          comunicare non-verbală;

-          identificare a imaginii de sine în ochii celorlalţi;

-          optimizare a stimei de sine;

-          dezvoltare a empatiei

·         Scenarii metaforice de grup:

-          “statuia grupului”;

-          “constelaţia familială”;

-          “grădina zoologică”

·         Stimularea creativitaţii prin:

-          modelaj cu plastilină;

-          desen liber / perechi / grup;

-          pictura sentimentelor;

-          crearea de poveşti;

-          dramaterapia;

-          terapia prin joc;

-          tehnica fanteziei ghidate.

Impresii ale adolescenţilor din Colegiul Naţional Bilingv “George Coşbuc” despre “Atelierele de autocunoaştere si autodezvoltare”:

“Această experienţă a fost cea mai bună metodă de a mă cunoaşte mai bine pe mine şi pe colegii mei, prin lacrimi, zâmbete, hohote de râs şi momente de tăcere!”         

(Alexandru - 18 ani)

“ O călătorie pe care nu o voi uita prea repede. Noi prietenii s-au dezvoltat, amintiri au revenit in memorie!”      (Sandra - 17 ani)

“ De ce să te înscrii?.... De ce nu?   Nu ai nimic de pierdut, din contră, ai numai de câştigat. Cu siguranţă, aceste şedinte te vor face să vezi lucrurile şi viaţa ta şi din alt unghi decât până acum. Cel puţin aşa a fost pentru mine, am reuşit să-mi rezolv anumite probleme legate de lucrul în echipă, dar şi de mine însumi!”         (Andrei – 18 ani)

“ Am decis să particip la aceste ateliere nu pentru ca aş fi crezut că am o problemă a carei soluţie o voi gasi aici, ci din curiozitate şi din dorinţa de a-mi cunoaşte mai bine colegii de care nu reuşisem să mă apropii prea mult. Deşi nu pot garanta efectele acestei alegeri, pot spune că aceasta a constituit o experienţă benefică pentru mine, ca membru al societăţii !”   (Cristina - 17 ani)

“ Nu spune < nu > până nu încerci! Mă aşteptam să fie stânjenitor să discut anumite probleme cu ceilalţi, însă rămâne la latitudinea ta dacă te deschizi sau nu în faţa celorlalţi. Indiferent de alegerea pe care o faci, te descoperi pe tine însăţi şi totodată creezi legături puternice cu cei din grup!”     (Laura – 17 ani)

Pentru a programa o ședință de consiliere psihologică sau de psihoterapie trimite un email: dianaioanes_bf@yahoo.com,  tel. 0724 993 964

                                                           site cabinet:  www.cabinet-psihologie-bucuresti.ro

Imaginea de sine pozitivă determină un nivel înalt al stimei de sine

DIANA IOANEȘ - psiholog formator în consiliere și psihoterapie psihanalitică pentru copii, adolescenți si adulți

                                 - psiholog principal şi supervizor în psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională

Dacă imaginea de sine este o dimensiune descriptivă a personalității (este modul în care o persoană se descrie pe ea insăși, modul în care cineva se gândește că este) stima de sine sau respectul de sine este o dimensiune evaluativă a personalității (care ne arată cât de mulțumiți suntem de imaginea de sine sau cât de mult ne place propria persoană).

Imaginea de sine răspunde la intrebarea: “Cine sunt eu și ce pot să fac?”. Ea este un “filtru” prin care oamenii percep realitatea, de exemplu unele persoane vor reține doar eșecurile și vor atribui succesele întâmplării, menținându-și astfel o imagine de sine negativă.

Stima de sine se referă la modul în care ne autoevaluăm, la cât de “buni” ne considerăm comparativ cu ceilalți sau cu propriile noastre standarde, ea exprimă măsura în care ne acceptăm sau ne aprobăm pe noi înșine.

Stima de sine reflectă cât de mult valorăm în proprii ochi, exprimă sentimentele față de noi înșine ca persoane - altfel spus, atitudinea favorabilă sau nefavorabilă față de noi.

Deci o persoană care se descrie pe sine mai degrabă în termeni pozitivi va avea o imagine de sine pozitivă și un nivel ridicat al stimei de sine, in timp ce o descriere în termeni predominant negativi a propriei persoane exprimă o imagine de sine negativă și un nivel scăzut al stimei de sine.

Cum se formează imaginea de sine?

Experiențele din timpul copilăriei au un rol esențial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele și eșecurile din copilărie, precum și modalitățile de reacție ale părinților la acestea, definesc imaginea pe care o vom avea despre noi. Atitudinea părinților, profesorilor, colegilor, fraților, prietenilor, rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a viitorului adult. De exemplu, etichetările negative repetate “nu ești bun de nimic”, “ești un prost”, vor induce copilului neîncredere în propria persoană, creându-i acestuia o imagine de sine negativă, pe câtă vreme dacă unui copil i se repetă că este inteligent și capabil, acesta va ajunge să creadă acest lucru, integrându-l ca parte a imaginii de sine.

Interacțiunea mamă-copil poate influența imaginea de sine, generând o imagine de sine pozitivă, care se menține și la vârsta adultă, în cazul în care a fost o relație bazată pe empatie, căldură și încredere; în timp ce o privare a copilului de relația maternă sau o relație conflictuală, agresivă cu mama poate genera o imagine de sine negativă.

Influența educației - mai ales respectul cu care am fost tratați de către părinți - este majoră în formarea respectului de sine. Acest aspect ne ajută să înțelegem faptul că oamenii trăiesc realitatea după anumite “scenarii” interioare. Ei au o anumită imagine de sine și un anumit nivel al stimei de sine construit în relația cu părinții și atunci ei tind să-și “aleagă“ acele situații de viață și acei parteneri care să le confirme propria imagine de sine (de exemplu persoanele care au avut unul dintre părinți critici tind să aleagă parteneri la fel de critici).

Cercetările efectuate au demonstrat că experiențele din copilărie care dezvoltă viitorului adult o stimă de sine înaltă sunt: încurajarea, lauda, respectul, să fie ascultat, să i se acorde atenție, să fie îmbrățișat. Experiențele din copilărie care determină o stimă de sine scăzută sunt: critica, ignorarea, ridiculizarea, standardele exagerate din partea părinților, comparațiile frecvente între frați.

Părinții care reușesc să construiască un nivel înalt al stimei de sine la proprii copii au următoarele trăsături: sunt optimiști, încrezători în forțele proprii, stabili emoțional, furnizează modele educaționale clare și consecvente, oferă copiilor încurajare și sprijin, își privesc copiii ca pe niște ființe importante, tind să pedepsească prompt și în concordanță cu situația, știu foarte multe lucruri despre copiii lor, sunt percepuți de copiii lor ca fiind “corecți” față de ei.

La polul opus sunt părinții care prin trăsăturile lor de personalitate vor genera un nivel scăzut al stimei de sine la proprii copii. Acești părinți au următoarele trăsături: utilizează critica, par să-și considere copiii ca fiind nesemnificativi, furnizează copiilor mai degrabă un mediu intelectual decât un mediu cald și armonios, prezintă confuzii în ceea ce privește standardele și expectanțele cu privire la copiii lor, modul lor de disciplinare este foarte imprevizibil – proprii copii nefiind niciodată siguri de ceea ce va urma după o greșeală, preferă pedeapsa recompensei, utilizează pedeapsa fizică, știu puține lucruri despre copiii lor și îi tratează pe aceștia ca și cum ar fi o povară pentru ei, sunt percepuți de proprii copii ca fiind “incorecți” față de ei.

Modificarea stimei de sine în cadrul diferitelor boli

În anumite tulburări psihice sau somatice, nivelul stimei de sine suferă anumite modificări. Astfel, episoadele depresive se manifestă prin sentimente de inutilitate, autocritică, zădărnicie, izolare. Personalitățile anxioase (evitante) prezintă ca simptom o fragilitate a autostimei și o tendință spre devalorizare a propriei persoane, acestea considerându-se incapabile, inadecvate sau chiar inferioare celor cu statut social asemănător. Personalitățile codependente (dependente de o altă persoană) se caracterizează prin autostimă redusă, neîncredere în posibilitățile proprii, căutare a suportului unei persoane de încredere. Chiar personalitățile narcisice care aparent au un sentiment exagerat al importanței propriei persoane sunt de fapt persoane cu un respect de sine redus.

Modificări ale imaginii de sine și ale stimei de sine se produc și în bolile somatice grave. Aceste modificări vor determina o neîncredere în propria persoană, deteriorări la nivelul relațiilor cu ceilalți; acești indivizi manifestă o tendință spre izolare, simțindu-se excluși din rândurile celorlalți din cauza bolii pe care o au.

Abordarea terapeutică a imaginii și stimei de sine

Psihoterapia constituie tratamentul esențial și eficace pentru persoanele care prezintă o imagine de sine negativă și un nivel scăzut al stimei de sine. Întrucât imaginea de sine se construiește în primii ani de viață, psihoterapia psihanalitică își dovedește eficiența tocmai prin faptul că se bazează pe analiza profundă a experiențelor din copilărie, precum și a relațiilor cu părinții sau cu alte figuri familile importante care au avut un rol esențial în construirea imaginii de sine.

Pentru a programa o ședință de consiliere psihologică sau de psihoterapie trimite un email: dianaioanes_bf@yahoo.com,  tel. 0724 993 964

                                                           site cabinet:  www.cabinet-psihologie-bucuresti.ro                                                   

Cum să îi spui copilului despre divorț?

DIANA IOANEȘ - psiholog formator în consiliere și psihoterapie psihanalitică pentru copii, adolescenți si adulți

                                 - psiholog principal şi supervizor în psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională

Atunci cînd neînțelegerile într-un cuplu ating cote alarmante, când lipsa comunicării devine tot mai apăsătoare sau când apar acte de agresiune verbală și fizică, divorțul pare cea mai înțeleaptă soluție. Totuși înainte de a lua această decizie există posibilitatea ca cei doi parteneri să apeleze la o terapie de cuplu ca o încercare de îmbunătățire ("salvare") a relației.

În cazul în care ați decis că nu se mai poate și v-ați hotărât să divorțați va trebui să încercați să-i explicați copilului– într-un limbaj accesibil vârstei sale motivele pentru care ați hotărât să vă despărțiți de partener. Totodată ar fi de dorit să vă reasigurați copilul de dragostea parinților. Ar fi bine dacă ambii părinți ar face asta, ei spunând copilului că el va rămâne în continuare copilul lor, chiar dacă mama și tatăl său se despart.

Un divorț afectează nu doar pe cei doi parteneri, ci și pe copiii acelui cuplu. Întrucât copilul resimte oricum tensiunile dintre părinți și apare riscul să le dea o interpretare eronată, autoacuzatoare, este de dorit ca părinții să stea de vorbă cu el, să-i explice că ei nu se mai înțeleg, că se vor despărți și să-l asigure totodată pe copil de iubirea lor.

Trebuie să încercați să-i spuneți adevărul și anume să-i explicați motivul pentru care divorțați și să încercați să îl faceți să înțeleagă că nu el este motivul neînțelegerilor dintre dumneavoastră și soț – asta pentru că adeseori copiii au tendința să se învinovățească pentru lucrurile care merg prost în familia lor; există cazuri în care copilul spune "tata bea pentru că eu sunt un copil rău".

Ar fi recomandat ca după divorț, părinții să nu se folosească de copii pentru a afla vești despre partener, despre cum îi merge, dacă are pe altcineva etc. Să încerce să nu îl vorbească de rău pe celălalt părinte în fața copilului, pentru că părintele absent este important în modelarea copilului ca personalitate - pentru un băiat tatăl reprezintă modelul masculin în formarea sa ca bărbat, iar mama constituie modelul, mai mult sau mai puțin conștient, atunci când își va alege partenera de viață; la fel stau lucrurile și pentru fată. Totodată părinții să încerce să evite compararea copilului, în unele aspecte mai puțin dezirabile, cu fostul partener, de genul "semeni cu taică-tău" sau "ești ca maică-ta" .

Există situații când copilul devine confidentul unuia din părinți, părintele exprimându-și toate suferințele în fața copilului, ceea ce duce la o încărcare a copilului cu probleme care depășesc vârsta lui, sfera preocupărilor sale, astfel, copilul maturizându-se prea repede și ajunge să devină un fel de psiholog pentru părintele suferind. Sau există tendința ca mama să încerce să preia și rolul de mamă și pe cel de tată pentru acel copil, să-l înlăture pe tatăl din viața copilului; ar fi de dorit ca mama să rămână doar mamă, iar rolul de tată să fie dat tatălui copilului.

De aceea este bine ca după divorț, acolo unde este posibil, tatăl să păstreze legătura cu copilul și să desfășoare activități comune (ieșiri în parc, la spectacole, excursii), iar uneori ambii părinți să petreacă împreună cu copilul lor un timp comun.

Pentru a programa o ședință de consiliere psihologică sau de psihoterapie trimite un email: dianaioanes_bf@yahoo.com,  tel. 0724 993 964

                                                       site cabinet:
www.cabinet-psihologie-bucuresti.ro

                                                                  

Ce înseamnă psiholog bun pentru copii?

DIANA IOANEȘ - psiholog formator în consiliere și psihoterapie psihanalitică pentru copii, adolescenți si adulți

                                 - psiholog principal şi supervizor în psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională

Mereu auzim intrebarea: „Nu știi un psiholog bun pentru copii”? “Aș vrea să merg cu copilul meu la un psiholog, dar n-am încredere să merg la oricine”.

Ce înseamnă psiholog bun pentru copii? Eu cred că poate fi considerat un bun psiholog acela care reușește să rezolve/amelioreze problema pentru care l-a solicitat părintele. Oare același psiholog e la fel de bun în toate consultațiile sale? Există psihologi care lucrează mereu bine și au numai succese - și alții care eșuează cu fiecare pacient?

După mai bine de 10 ani de experiență în lucrul cu copiii și cu părinții acestora, m-am întrebat ce diferențiază terapiile care reușesc de cele care eșuează? În orice terapie e vorba de o relație în care sunt implicați doi factori: terapeutul și pacientul. La copii lucrurile se complică puțin pentru că mai apare un factor intermediar, dar esențial, părintele.

Deci reușita unei psihoterapii pentru copii depinde de ambii factori: de psihoterapeut și de părinte (atenție nu de copil).

În ceea ce-l privește pe psihoterapeut, acesta trebuie să fie licențiat în psihologie și să aibă formări ulterioare în psihoterapia copilului. Dacă are și ceva experiență în lucrul cu copii cu atât mai bine, deși și terapeuții începători dacă sunt deschiși pentru a învăța, pot fi buni – mai ales că ei au și foarte mult entuziasm (să nu uităm că și noi am fost odată începători). Pentru a afla nivelul de formare al psihologului părintele poate consulta lista cu psihologi de la Colegiul Psihologilor.

Ei, acum în ceea ce-l privește pe părinte lucrurile nu sunt chiar atât de simple. E foarte greu de spus cine e părinte bun și cine-i mai puțin bun. Eu cred că toți părinții încearcă să fie buni – așa cum se pricep ei - în rolul de părinte, deși uneori par a se descurca mai greu. Meseria de părinte nu te poate învăța nimeni, înveți singur din propria experiență. Atunci când apar dificultăți poți întreba prietenii care au copii, poți citi articole despre psihologia copilului, sau poți apela la ajutorul unui psiholog când celelalte metode nu mai sunt suficiente.

Părinții trebuie să fie pregătiți ca la psiholog să discute nu doar despre problema cu care au venit, ci ei vor fi rugați să raspundă și la alte intrebări care îl vor face pe psiholog să înțeleagă mai bine ce se întâmplă cu acel copil (întrebări legate de trecutul copilului, de sarcina mamei, de propria lor copilărie, chiar de relațiile lor cu proprii părinți). Pentru că și la medic când te duci nu ești întrebat doar de organul bolnav, ci și de alte organe, de stilul de viață, de factorii de stress, de bolile părinților chiar ale bunicilor - cam așa e și la psiholog.

Părinții care au șanse mari de a obține ameliorări în psihoterapia propriului copil sunt aceia care sunt deschiși în a răspunde la întrebările psihologului, care își pun întrebări cu privire la propria lor contribuție referitor la situația la care s-a ajuns, părinți care nu se simt jigniți să urmeze recomandările psihologului atunci când acesta sesisează o eroare în educație (uneori -mai rar- i se poate face și părintelui recomandarea de a urma o psihoterapie).

Reamintesc părinților faptul că un psiholog nu judecă în termeni de vinovăție ci doar de înțelegere, deci dacă psihologul recomandă uneori și părintelui să urmeze o psihoterapie nu o face pentru că îl consideră pe părinte “vinovat” sau “în neregulă” ci pentru că anii de experiență ca psiholog își spun cuvântul și știe că dacă lucrează doar cu copilul, efectul nu ar fi la fel de bun ca și atunci când și părintele ar urma o psihoterapie.

Rezultate mai puțin bune, în intervențiile mele ca psiholog le am cu acei părinți care consideră că problema e doar a copilului “care nu știu ce are” și care-și aduc copilul în cabinet ca pe o “mașinărie stricată” al cărei mecanism de funcționare nu-l înțeleg și pe care eu ca psiholog ar trebui să știu să ”o repar”. Sunt acei părinți care nu pot face legătura între comportamentul copilului și propria lor atitudine. De exemplu dacă la început au satisfăcut orice dorință a copilului și nu-i refuzau nimic, e firesc ca acum copilul să se aștepte să i se ofere întotdeauna ceea ce-și dorește.

Un alt factor care determină eșecul într-o psihoterapie este acela că părintele oprește terapia după câteva ședințe pentru că „nu s-a schimbat nimic”. Credeți-mă și eu ca psiholog mi-aș dori să fac “miracole” într-o singură ședință – vă dați seama ce psiholog bun aș fi considerat - dar uneori schimbările vin mai greu.

În concluzie, ceea ce ar trebui părinții să înțeleagă este faptul că noi psihologii nu putem face minuni fără ajutorul lor. Dacă suntem suprainvestiți de părinți, adică dacă ei cred că noi știm totul, putem totul, atunci aceștia vor trăi o mare dezamăgire. Pentru că noi putem să-i ajutăm doar în măsura în care și ei ne ajută, în sensul de a coopera și de a ne furniza acele informații pe care le solicităm și care nouă ni se par necesare pentru a înțelege problema pentru care ne-au solicitat sprijinul.  Totodată părinților li se face recomandarea de a fi dispuși să schimbe ceva în relația lor cu copilul (de exemplu i se recomandă părintelui să aplice consecvent regulile, adică dacă pentru aceeași faptă odată copilul este bătut, iar odată lăudat, copilul nu va mai înțelege când greșește, sau, de exemplu, i se cere părintelui să fie mai ferm atunci cand îi refuză ceva copilului).

Și abia atunci când părintele și psihologul vor colabora și vor avea încredere unul în celălalt vor fi șanse ca problema pentru care părintele a făcut solicitarea să se rezolve.

Pentru a programa o ședință de consiliere psihologică sau de psihoterapie trimite un email: dianaioanes_bf@yahoo.com,  tel. 0724 993 964

                                                           site cabinet:www.cabinet-psihologie-bucuresti.ro